PROFESIUNILE DE SPRIJIN ŞI CONSILIEREA

Scris de Catalin Hintea Vineri, 27 August 2010 22:42

Deşi termenul “consiliere” este utilizat uneori peste măsură, conceptul în sine nu este uşor de definit şi de diferenţiat în contextul atât de larg al multitudinii de alte activităţi care fac apel la el. O serie întreagă de alte activităţi din domeniul profesiunilor de sprijin (sănătate mintală) îşi dispută dreptul de folosinţă a acestui termen: asistenţi sociali, (psiho)terapeuţi, psihologi, psihiatri şi bineînţeles, consilieri – toţi aceştia consideră că, într-un anume context profesional, pot fi consideraţi, de fapt, numai şi numai consilieri.

Sub titulatura de profesiuni de sprijin (de sănătate mintală), găsim reunite o serie de domenii axate pe nevoi sociale diferite. Unii profesionişti sunt rapid identificaţi ca atare (psihiatri, psihologi, consilieri, asistenţi sociali). Alţii (medicii, preoţii, surorile medicale, profesorii) încep deja să fie şi ei încadraţi, în literatura de specialitate, în rândul acestor profesionişti. Vom încerca o comparaţie între principalele profesiuni de sprijin care îşi dispută domeniul consilierii – psihologia, psihiatria, asistenţa socială şi consilierea – din punctul de vedere al formării profesionale, al referinţelor legale şi al rolurilor fiecărui specialist. Trebuie avut în vedere faptul că graniţele acestor profesiuni nu sunt foarte rigide, rolurile se confundă şi se suprapun uneori, întâlnind situaţii de consilieri şcolari care practică (şi) terapie, psihologi de formaţie clinică activând în şcoli, ca şi consilieri şcolari  sau psihoterapeuţi care ocupă posturi de asistenţi sociali în slujba comunităţii. Oricum, dincolo de această relativă flexibilitate, se menţin o serie de importante diferenţe între aceşti specialişti, diferenţe care provin pe de o parte din formaţia teoretică şi practică a fiecăruia şi pe de altă parte din tradiţie şi din acreditări.

Există câteva elemente care fac distincţia clară între consiliere şi psihoterapie: primul ar fi situaţia abordată de fiecare specialist în parte: consilierea se adresează tuturor persoanelor considerate clinic « normale » care se confruntă cu probleme de rezolvat sau care doresc să se dezvolte în plan personal şi/sau profesional, pe când psihoterapia se ocupă mai ales de situaţii de tulburări ale sănătăţii neuropsihice.

În al doilea rând, este vorba de formaţia celor doi specialişti – consilierul are o pregătire interdisciplinară, viziunea sa este mai cuprinzătoare decât a specialistului psihoterapeut.

Din punctul nostru de vedere, un element foarte relevant pentru această distincţie necesară este faptul că activitatea de consiliere are un caracter proactiv, pe când, de cele mai multe ori, psihoterapia acţionează într-un mod reactiv. Este adevărat că, în final, ambele urmăresc schimbări de comportament, dar consilierea încearcă să prevină potenţiale probleme, să sprijine deciziile clientului pentru un plan de acţiune care să îi asigure, undeva în viitor, succesul într-un domeniu sau altul; psihoterapeutul se ocupă de cele mai multe ori de tratarea unor probleme deja existente. Acest lucru nu înseamnă că elementul proactiv este eliminat cu totul din sfera psihoterapiei, sau că invers, consilierea nu îşi propune să trateze vreodată – noi am luat în considerare doar caracterul general al celor două activităţi.

Psihologii sunt foarte bine pregătiţi să identifice şi să trateze problemele emoţionale, să întreprindă cercetări şi să aplice tehnici de evaluare a personalităţii, să practice consiliere şi psihoterapie individuală şi de grup. Psihologii activează în organizaţii umanitare, instituţii de stat sau private, penitenciare, companii industriale, şcoli etc.

Diferenţa esenţială între un consilier şi un psihiatru pare, la prima vedere, faptul că doar ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos. Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare în psihiatrie) şi au abilităţi pentru tratarea tulburărilor mentale de etiologie fiziologică. Sunt bine pregătiţi pentru identificarea şi tratarea oricărei tulburări de natură psihopatologică. Pe de altă parte, psihiatrii au pregătire minimală în ceea ce priveşte tehnicile de consiliere individuală sau de grup, tehnicile de evaluare informală ori în domeniul dezvoltării competenţelor. Consilierii pot fi regăsiţi într-o mulţime de roluri sociale, în şcoli, ca practicieni în domeniul privat, în companii industriale, în organizaţii (non)guvernamentale etc. Consilierii lucrează cu indivizii şi cu grupurile, administrează instrumente de evaluare a personalităţii clientului, proiectează şi implementează planuri de dezvoltare individuală şi la nivel de instituţii, oferă servicii de orientare în carieră, consultanţă, training etc. – pentru toate categoriile de vârstă. Pregătirea teoretică este vastă; în general însă, deşi sunt multe domenii teoretice în care consilierul are expertiză, nivelul de aprofundare nu este unul foarte înalt.

În literatura de specialitate, termenul consiliere apare rareori singur – şi de cele mai multe ori în relaţie cu domeniul de specializare : consiliere şcolară/educaţională (consiliere în şcoli, colegii şi universităţi), consiliere familială şi de cuplu, consiliere de reabilitare (şi reintegrare), consiliere în carieră, consiliere pastorală, consiliere de criză, consiliere multiculturală, consiliere organizaţională etc.

Preluare: "Manualul consultantului in cariera"